joi, 21 februarie 2019

Ape tulburi, ape repezi.

Fiti bineveniti cei care ati ales sa ma vizitati, o data in plus. Clubul Psi, a carei membra-”jucatoare” (in echipa- compusa din mine insumi, numai- de amatori) sunt si eu, a propus pentru psiluneala acestei saptamani, o tema care pe mine, ma pune in incurcatura. Cine este haruit de Dumnezeu cu talent, jocul cu cuvintele (ca pentru  fericitele acestea, cu veleitati autentice de scriitoare: Almanahe, Psi, Carmen Pricop,), este mereu o placere. Mie, una, tema apelor repezi si tulburi imi evoca, simplu, amintirea (stearsa) a vremii cand am fost, ca rau, unul de acest fel: cu ape repezi, si tulburi. In acea vreme, depresia mea era sinonima cu tristetea si disperarea. Insa acum nici nu mai pot scrie macar, despre anii aceia, pentru ca Dumnezeu si iubirea omului meu au purificat in intregime apa raului care sunt, si tot devin. Malul si bolovanisul psihic, s-au dus definitiv la vale, iar repezeala, tumultul apei care trecea inainte parca peste mine, sufocandu-ma dedesubt, decat prin mine, sedimentand-si inlauntru-mi mizeriile, s-a potolit. Sunt o fericita, pentru ca, la nivel constient, nu mai resimt in prezent nici ganduri, nici senzatii raportate la vechiul rau nelinistit, cu apa “rea”, care am fost. Depresia care ma traieste si acum, este una organica, determinata de durerea de coloana, in principal, dar nu mai e nici tristete, nici disperare, pietre mari si grele in viata omului. Va multumesc daca m-ati citit. Va invit sa cititi si celelalte texte psiluniste, aici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu